Un articol - Forbes. Secretele unei forme de artă ignorată pe nedrept: lemnul şi feroneria uşilor

Pe site-ul ziarului Adevărul am găsit publicat un articol din Forbes, articol publicat de Diana-Florina Cosmin la data de 10 septembrie 2010. Fiind unul din puţinele articole care tratează într-o manieră deosebită acest domeniu al uşilor şi al feroneriei, îl reproduc în totalitate.
" Arhitectul finlandez Juhani Pallasmaa numea clanţa „strângerea de mână" pe care ne-o oferă o clădire. Poate fi mai curând atingerea aspră a istoriei, pentru că secolele se imprimă fidel în lemnul şi feroneria uşilor. 

Forma rotundă a uşilor este de bun augur conform principiilor Feng Shui

Conform principiilor Feng Shui, respectate cu stricteţe în cultura asiatică, uşa reprezintă „gura" unei clădiri. Dacă în legende şi basme tocmai portiţa cea mai dărăpănată face mereu legătura cu tărâmul bogăţiilor absolute, în ecuaţia Feng Shui, veche de mii de ani, eleganţa opulentă a interioarelor nu poate compensa nicicum energiile negative pe care le atrage o intrare neîngrijită, abandonată decrepitudinii. Nu-i de mirare că una dintre cele mai spectaculoase celebrări ale uşii, ca element de artă şi cultură, are loc tot în inima Asiei, respectiv în Coreea de Sud.

În luna septembrie a fiecărui an, sud-coreenii de la sud-est de Seul, din provincia Wonju in Gangwon-do, organizează un festival în cadrul căruia familiile se adună pentru a confecţiona... uşi tradiţional sud-coreene, căptuşite cu hârtie din coajă de dud, aşa-numita „Hanji". Realizată manual şi suficient de dură pentru a ţine piept vânturilor puternice, Hanji este folosită de mii de ani pentru a proteja ramele din lemn ale uşilor din pavilioanele coreene, lăsând să pătrundă însă lumina, elementul solar fiind un alt detaliu important în credinţa Feng Shui. Prin semnificaţiile sale pentru armonia căminului, confecţionarea unei uşi alături de cei dragi în cadrul festivalului Hanji reprezintă, astfel, modul suprem de a întări legăturile sufleteşti dintre membrii unei familii.
UŞA TUNISIANĂ. Poţi înţelege cel mai bine impactul pe care îl are un obiect atât de banal precum uşa asupra unei culturi şi unei identităţi de design doar privind, din capătul unei străduţe tunisiene din Sidi Bou Said, oceanul de clădiri albe cu uşi din lemn vopsit în cea mai puternică nuanţă de albastru.

Rareori vei găsi porţi roşii sau verzi (pentru mausolee, băi publice sau case ale liderilor religioşi), însă indiferent de culoare, uşile tunisiene au o caracteristică unică în lume: trei mânere. Fiecăruia îi este asociat un clopoţel diferit, cu o semnificaţie cândva extrem de practică. În funcţie de sunetul clopoţelului, proprietarii ştiau, în vremurile străvechi, exact cine îi caută. Mânerul din partea dreaptă era folosit de însuşi stăpânul casei, cel din stânga sus de către oaspeţi, în timp ce micul mâner situat în dreapta jos era destinat copiilor şi soţiei.

Deşi tradiţia plasării lor pe uşă se păstrează până în zilele noastre, funcţiile le-au fost preluate integral de mai puţin romanticele sonerii şi interfoane. Rămân, însă, un detaliu rafinat al arhitecturii tunisiene, în tandem cu ferestrele protejate cu fier forjat. Dantelăria din fier este curbată înspre exterior suficient de mult pentru ca femeile să poată privi în afară, dar destul cât să le împiedice  să-şi „etaleze" chipurile în faţa trecătorilor de pe stradă.

ROŞUL LUI EINSTEIN. Dacă am stabilit că uşile vorbesc răspicat despre identitatea locurilor cărora le aparţin, „vocea" care se aude cel mai puternic este, cu siguranţă, cea a culorii. Chinezii îşi vopsesc uşile în roşu pentru noroc şi atragerea abundenţei, irlandezii pentru a goni spiritele rele iar o anecdotă celebră consemnează că Albert Einstein însuşi şi-a vopsit uşa în aceeaşi culoare - roşu - din simplul motiv că... era singurul mod de a o recunoaşte noaptea. De asemenea, în perioada colonială a Americii, uşa roşie simboliza un adăpost sigur şi ospitalier pentru călătorii obosiţi.

Explicaţia roşului providenţial se găseşte atât în Vechiul cât şi în Noul Testament: sclavii evrei din Egipt îşi mânjeau uşile cu sânge de miel pentru a arăta că sacrificiul a fost deja făcut şi a fi cruţaţi de Providenţă, în timp ce pentru catolici uşile roşii reprezintă, până în ziua de azi, faptul că sângele lui Hristos a transformat locul respectiv într-un spaţiu protejat, sacru.
UŞA OLANDEZĂ. Dacă s-a întâmplat să auzi vreodată de aşa-numita „uşă olandeză", ea nu denumeşte nicidecum intrarea în căsuţele olandeze din cărămidă roşie, ci reprezintă un design de-acum universal, dăruit arhitecturii de fermierii olandezi din secolul al XVII-lea. O „uşă olandeză" este împărţită în două bucăţi orizontale, care pot fi închise şi deschise în mod autonom. Deşi şi-a găsit celebritatea în casele rurale americane care apar în filmele cu cowboy, designul a fost creat „de nevoie" în Olanda anului 1600, pentru ca fermierii să-şi poată lăsa uşile deschise în aerul proaspăt al dimineţii, fără pericolul ca animalele de curte să pătrundă în casă sau copiii să se aventureze în afară. În noul tip de uşă - extrem de dificil de asamblat până în zilele noastre - partea de sus putea fi deschisă larg, păstrând în acelaşi timp jumătatea inferioară blocată.Printre atâtea modele şi texturi, Edwin Heathcote, fondatorul companiei internaţionale de feronerie „izé" şi critic de arhitectură, consideră contactul cu feroneria „unul dintre puţinele momente în care interacţionăm fizic cu clădirea în care locuim" şi un „profund act simbolic al arhitecturii", la fel ca gestul introducerii cheii în uşă, ca semn al proprietăţii.

Cu atât mai surprinzător este, astfel, modul în care arta de a înfrumuseţa şi decora o uşă a decăzut de-a lungul vremurilor. O plimbare prin interioarele muzeului de design Victoria& Albert din Londra unde sunt expuse la rang de cinste chei cu dantelărie elaborată, butoane de clanţă atent sculptate sau mânere de bătut în uşă (din secolele XVII-XIX) demonstrează divorţul progresiv dintre uşă şi orice concept cât de cât vecin cu arta. Unii artişti contemporani se mai aventurează totuşi pe terenul puţin strălucitor al designerului de feronerie. Cel mai bun exemplu este maghiarul Imre Makovecz, care a transpus în lemn şi metal chiar strângerea de mână a lui Juhani Pallasmaa, printr-un mâner de uşă sub forma unei mâini întinse în întâmpinarea oaspeţilor.

Decăderea feroneriei are, însă, şi o explicaţie istorică. La fel ca PC-urile, ale căror piese au devenit tot mai mici şi mai ascunse de-a lungul celor aproape 40 de ani de existenţă, elementele de feronerie şi-au redus de-a lungul secolelor valenţa artistică la una pur funcţională. Dacă în perioada Renaşterii mânerele erau însoţite de zăvoare aşezate la vedere şi decorate cu grijă, până în secolul al XIX-lea mecanismul a fost înghiţit în interiorul lemnului, lăsând în afară doar banala clanţă din metal îndoit. Cu un design consacrat de Walter Gropius(1883-1969) şi  de curentul Bauhaus, meritul pentru obiectul pe care îl atingem cu toţii zi de zi este recunoscut de Edwin Heathcote cu mai multă amărăciune decât admiraţie. Motivele sunt de înţeles. Acel metal îndoit a transformat „cel mai simbolic act din arhitectură" într-un banal gest mecanic.

Citiţi mai multe despre arta uitată a feroneriei în numărul 39 al revistei Forbes România. "